Sportul românesc are nevoie de bani. Dar nu de bani promiși în campanii, nu de finanțări întâmplătoare, nu de resturi împărțite la final de buget. Are nevoie de o sursă stabilă, predictibilă și corect legată de interesul public.
Iar una dintre cele mai logice soluții este chiar în fața noastră: o parte din accizele aplicate pe alcool, tutun și băuturi cu mult zahăr ar putea fi direcționată către sport, sănătate și prevenție.
Pentru că aici există o legătură simplă, aproape morală.
Dacă statul încasează bani din produse care afectează sănătatea populației, atunci o parte din acești bani ar trebui să se întoarcă în programe care construiesc sănătate. Dacă societatea plătește costurile sedentarismului, obezității, dependențelor și bolilor asociate, atunci este firesc ca o parte din taxarea acestor produse să finanțeze mișcarea, educația fizică și infrastructura sportivă.
Nu ca pedeapsă. Nu ca moralism. Ci ca responsabilitate.
Un copil nu trebuie să aștepte ca primăria să „găsească bani” pentru un teren. Un club mic nu trebuie să supraviețuiască din donații și improvizații. O sală de sport nu trebuie renovată doar când devine periculoasă. Sportul are nevoie de finanțare constantă, iar accizele pot deveni o sursă reală pentru această reconstrucție.
Ideea este simplă: o cotă clară din banii colectați din alcool, tutun și băuturi dulci să meargă într-un fond național pentru sport și sănătate activă.
Acest fond ar putea susține terenuri de sport în școli, baze sportive de cartier, programe pentru copii, competiții locale, cluburi de juniori, medicină sportivă, prevenție, dotări, antrenori și proiecte de mișcare pentru comunități.
Practic, o parte din banii generați de consumul care apasă pe sănătatea publică s-ar întoarce către soluția cea mai simplă și mai eficientă: mișcarea.
Pentru că sportul este prevenție.
Un copil care face sport are șanse mai mari să fie sănătos. Să fie disciplinat. Să aibă încredere în el. Să stea mai puțin în fața ecranelor. Să înțeleagă ce înseamnă echipă, efort, reguli și responsabilitate. O comunitate care are baze sportive este o comunitate mai vie. O țară care investește în sport cheltuie mai puțin, mai târziu, pe efectele lipsei de mișcare.
Dar pentru asta, sportul trebuie scos din zona de „vedem dacă mai rămâne ceva”.
România nu poate construi performanță cu bani ocazionali. Nu poate cere medalii copiilor care se antrenează în săli reci. Nu poate vorbi despre sănătate publică, dar să lase terenurile școlare în paragină. Nu poate încasa accize din tutun și alcool, iar apoi să spună că nu are bani pentru prevenție.
Aici trebuie schimbată logica.
Fiecare pachet de țigări vândut. Fiecare sticlă de alcool taxată. Fiecare băutură cu mult zahăr introdusă pe piață. O mică parte din acești bani ar putea merge direct către sport. Nu într-un sac bugetar fără urmă, nu într-o formulă neclară, ci într-un fond transparent, auditat, cu destinație precisă.
Bani pentru copii.
Bani pentru terenuri.
Bani pentru cluburi.
Bani pentru sănătate.
Bani pentru viitor.
Această abordare ar avea și o forță simbolică importantă. Ar transmite că statul nu este doar un colector de taxe, ci un administrator responsabil al consecințelor. Dacă încasezi bani din produse care pot afecta sănătatea, ai obligația să investești în ceea ce protejează sănătatea.
Iar sportul este una dintre cele mai puternice forme de protecție socială.
Nu vorbim doar despre sportivi de performanță. Vorbim despre copiii din școli. Despre adolescenții care au nevoie de alternative sănătoase. Despre familiile care nu își permit abonamente private. Despre sate fără terenuri. Despre orașe mici fără baze sportive. Despre cluburi care țin în viață sportul local cu resurse minime.
Un fond alimentat din accize ar putea fi gândit pe mai multe direcții clare.
Prima direcție: infrastructură sportivă școlară. Fiecare școală ar trebui să aibă acces la un spațiu decent pentru mișcare. Nu neapărat o arenă spectaculoasă, ci o sală sigură, un teren funcțional, echipamente de bază și condiții normale.
A doua direcție: baze sportive comunitare. Terenuri multifuncționale, piste, spații pentru mișcare în aer liber, mini-baze pentru cartiere și comune. Locuri unde copiii, tinerii și adulții pot face sport fără bariere financiare mari.
A treia direcție: finanțarea cluburilor de copii și juniori. Acolo se naște performanța. Nu la finală. Nu pe podium. Ci în antrenamentele mici, repetate, deseori nevăzute.
A patra direcție: medicina sportivă și prevenția. Evaluări periodice, recuperare, educație nutrițională, programe de prevenire a accidentărilor. Pentru că sportul sănătos nu înseamnă doar să intri pe teren, ci să poți rămâne acolo.
A cincea direcție: competiții locale și regionale. Copiii au nevoie de meciuri, concursuri, turnee, obiective. Fără competiție, sportul își pierde ritmul. Fără ritm, talentul se stinge.
Dar pentru ca acest fond să nu devină încă o idee frumoasă pierdută în birocrație, trebuie să existe reguli clare.
Banii trebuie să fie marcați distinct. Să nu poată fi mutați ușor în alte capitole. Să existe rapoarte publice. Să știm câți bani s-au colectat, unde s-au dus, ce s-a construit, câți copii au beneficiat, ce cluburi au primit finanțare și ce rezultate s-au obținut.
Transparența este esențială. Pentru că sportul românesc nu are nevoie doar de bani. Are nevoie de încredere.
Și mai este ceva important: această soluție nu trebuie prezentată ca o luptă împotriva oamenilor care consumă aceste produse, ci ca o politică de echilibru social. Produsele cu impact negativ asupra sănătății există, se vând și sunt taxate. Întrebarea este ce facem cu banii obținuți din ele.
Îi pierdem în bugetul general sau îi întoarcem acolo unde pot repara ceva?
O parte din răspuns ar trebui să fie sportul.
Pentru că într-o Românie care se plânge de sedentarism, de lipsa infrastructurii, de copii care nu mai fac mișcare și de performanțe sportive tot mai greu de obținut, această direcționare ar fi nu doar logică, ci necesară.
Acciza pe alcool, tutun și băuturi dulci poate deveni mai mult decât o taxă. Poate deveni o punte între problemă și soluție. Între consum și prevenție. Între costurile sănătății publice și investiția în generațiile viitoare.
Poate că viitorul campion al României nu are nevoie astăzi de un discurs mare. Are nevoie de o sală caldă. De un teren sigur. De un club care să nu se închidă. De un antrenor plătit decent. De o competiție la care să poată participa. De un medic sportiv care să îl evalueze la timp.
Iar banii pentru toate acestea pot veni, măcar în parte, din locul în care societatea plătește deja pentru obiceiuri care îi afectează sănătatea.
Aceasta ar fi o formă de dreptate publică.
Să iei o parte din costul viciului și să îl transformi în șansa copilului.
Să iei o parte din taxa pe boală și să o transformi în investiție în sănătate.
Să iei o parte din consumul care slăbește societatea și să o transformi în sportul care o ridică.
Pentru că România nu va deveni mai sănătoasă doar prin avertismente scrise pe ambalaje. Va deveni mai sănătoasă când copiii vor avea unde să alerge, unde să joace, unde să se antreneze și unde să creadă că pot deveni mai buni.
Iar dacă statul vrea cu adevărat să finanțeze sportul, trebuie să lege banii de o idee simplă:
ce afectează sănătatea trebuie să contribuie la repararea ei.
Iar sportul este una dintre cele mai curate forme de reparație.
