România merge mai departe în scrimă

Sunt zile în sport în care nu trebuie să câștigi trofeul ca să arăți că ești acolo. Trebuie doar să treci prin meciuri grele, să rămâi lucid când scorul apasă și să intri pe tabloul principal al unei Cupe Mondiale. Pentru scrima românească, ziua din Franța și Egipt a fost una dintre acele zile care nu fac neapărat zgomot mare, dar spun ceva important: România continuă să lupte.

La Saint-Maur-des-Fossés, în Cupa Mondială de spadă feminin, Emma Șonț a fost numele care a dus tricolorul pe tabloul principal. După ce s-a calificat direct în turul al doilea al tabloului secundar, Emma a trecut de franțuzoaica Lydiane Hersant cu 15-11, apoi a câștigat clar, 15-3, în fața Juliei Caron. Un scor ca acesta nu are nevoie de prea multe explicații. Arată concentrare, ritm și o sportivă care a știut exact ce are de făcut.

Nu a fost o zi ușoară pentru toate sportivele române, dar nici una fără semne bune. Alexandra Predescu a început cu o victorie, 15-10 cu Kinga Dekany din Ungaria, înainte să piardă la americanca Margherita Guzzi Vincenti. Bianca Benea a cedat în turul al doilea, iar Natalia Constantin s-a oprit în primul tur. Așa arată, de multe ori, competițiile mari: un amestec dur de reușite, pași înainte, frustrări și lecții pe care nu ți le predă nimeni frumos la tablă, pentru că sportul are maniere discutabile.

Pentru Emma Șonț urmează duelul de pe tabloul principal cu Dar Hecht, din Israel. Este genul de meci în care nu mai contează ce ai făcut ieri, ci cât de bine îți ții emoțiile în mână astăzi. În scrimă, diferența dintre victorie și înfrângere poate fi o clipă. O ezitare. O intrare făcută prea devreme. Sau acel moment rar în care mintea și corpul se pun de acord și lovitura vine exact când trebuie.

La Cairo, în Cupa Mondială de sabie masculin, vestea bună a venit în echipă. Toți cei șase sabreri români au trecut de faza grupelor. Asta nu e o notă de subsol, deși uneori sportul românesc e tratat ca și cum ar trebui să se bucure în liniște, să nu deranjeze. Este un semn de consistență, de pregătire și de forță colectivă.

Vlad Covaliu și Matei Cîdu au mers direct pe tabloul principal, iar Răzvan Ursachi li s-a alăturat după două victorii muncite: 15-9 cu Hong Wang Tse, din Hong Kong, și 15-13 cu francezul Thomas Martine. Mai ales acel 15-13 spune multe. Acolo nu câștigi doar cu tehnică. Câștigi cu nervi tari, cu răbdare și cu refuzul acela încăpățânat de a lăsa meciul să-ți scape.

George Dragomir a avut și el un moment de caracter, câștigând cu 15-14 în fața chinezului Lin Xiao. La 14-14, orice sportiv rămâne singur cu adevărul lui. Nu mai există explicații, nu mai există planuri frumoase, nu mai există „aproape”. Există doar ultima tușă. George a luat-o. Chiar dacă apoi a fost oprit de turcul Enver Yildirim, victoria aceea rămâne un semn de curaj competitiv.

Radu Nițu și Eduard Dragomir au cedat în turul secund, dar prezența lor într-o competiție de acest nivel face parte din aceeași construcție. În sportul mare nu crești doar din podiumuri. Crești și din meciurile pierdute, din serile în care te întorci la hotel și refaci în minte fiecare secundă, de parcă omenirea nu avea destule metode să se tortureze singură.

Pe tabloul principal de la Cairo, România va avea trei sabreri: Matei Cîdu îl va întâlni pe Kuanysh Ergashbay, din Kazahstan, Vlad Covaliu va lupta cu Chenpeng Shen, din China, iar Răzvan Ursachi îl va înfrunta pe Darii Lukashenko, din Statele Unite. Sunt dueluri grele, dar exact acolo se vede măsura unui sportiv. Nu în meciurile comode, ci în cele în care adversarul te obligă să fii mai bun decât ai fost ieri.

Dincolo de scoruri și nume, rămâne imaginea unei scrime românești care își vede de drum. Cu sportivi tineri, cu meciuri tari, cu victorii importante și cu înfrângeri care trebuie transformate repede în progres. Nu există altă cale, oricât de mult ne-ar plăcea nouă, ca specie, să inventăm scurtături și apoi să ne mirăm că nu funcționează.

Emma Șonț, Vlad Covaliu, Matei Cîdu și Răzvan Ursachi duc România pe tablourile principale din Franța și Egipt. Nu este doar o calificare. Este o confirmare că munca există, că ambiția există și că tricolorul continuă să fie prezent acolo unde contează.

Într-o lume care aleargă după zgomot, scrima rămâne un sport al preciziei. Al liniștii înainte de atac. Al curajului calculat. Iar sportivii români au arătat încă o dată că uneori cea mai puternică declarație nu se face cu vorbe mari, ci cu o armă în mână, o mască pe față și voința de a merge mai departe.