Pe tiriplicii din sportul românesc îi găsești întotdeauna la locul potrivit: în poză. Cu sacoul tras, cu fața gravă, cu vorba mare despre onoare, performanță și interes național. Sunt primii când trebuie tăiată panglica, ultimii când trebuie plătită factura.
Pe Ana Bărbosu au știut s-o transforme în simbol. Pe medalie au știut s-o ridice în discursuri. Pe bronzul ei au știut să pună tricolor, emoție și declarații solemne. Dar când medalia trebuie apărată la TAS, cu avocați, taxe, expertize și bani reali, brusc toată patria intră în ședință.
Pe hârtie, toți sunt alături de Ana. În realitate, fiecare e alături de următorul birou. Federația se uită la COSR. COSR se uită la ANS. ANS spune că nu are adresă. Statul spune că nu sunt bani. Iar sponsorii, probabil, nici n-au fost deranjați prea tare, ca nu cumva să creadă cineva că sportul românesc chiar are nevoie de ei.
Pe americani îi vedem venind cu avocați, cu strategie, cu bani, cu presiune. Ce tupeu! Cum să vii la un proces internațional pregătit? Cum să nu te bazezi pe improvizație, pe emoție națională și pe celebra formulă românească: „vedem noi cum facem”?
Pe tiriplicii noștri îi doare. Dar îi doare frumos. Îi doare instituțional. Îi doare în comunicate. Îi doare cu „maximă seriozitate”. Îi doare până la prima sumă concretă. După aceea, durerea devine analiză, analiza devine dialog, dialogul devine blocaj, iar blocajul devine, ca de obicei, vina altcuiva.
Pe responsabilitate o pasează elegant, ca pe o minge murdară. Nimeni nu spune direct: „Nu ne-am mișcat destul de repede.” Nimeni nu spune: „Nu am găsit banii.” Nimeni nu spune: „Am lăsat o sportivă de 19 ani să stea cu medalia în bătaia vântului.” Nu. Se spune că „se analizează soluțiile instituționale disponibile”. Adică fix traducerea birocratică pentru: „să nu rămână factura la noi”.
Pe Ana o vrem demnă. Pe Ana o vrem puternică. Pe Ana o vrem imaginea României curate, muncitoare, talentate. Dar pe Ana nu o putem apăra cu fraze călduțe. TAS-ul nu primește patriotism în loc de documente. Avocații nu se plătesc cu aplauze. Iar medaliile nu se păstrează cu „sprijin declarativ”.
Pe campioni îi declarăm de interes național când interesul național apare la televizor. Când interesul național cere 65.000 de euro, devine problemă de procedură. Când e nevoie de bani, tricolorul intră la austeritate.
Asta e tragedia mică și rușinoasă: nu că americanii au bani. Nu că au avocați. Nu că își apără sportiva cu toate armele juridice. Tragedia este că noi avem talentul rar de a transforma orice victorie într-un dosar pierdut între instituții.
Pe tiriplicii aceștia nu-i sperie pierderea unei medalii. Îi sperie semnătura. Îi sperie asumarea. Îi sperie propoziția simplă: „Mă ocup eu.”
Și atunci rămâne întrebarea, pe cât de amară, pe atât de românească: pe cine apără, de fapt, statul?
Pe Ana Bărbosu?
Pe medalia României?
Pe demnitatea sportului românesc?
Sau pe tiriplicii care apar primii la glorie și ultimii la plată?
